În împrejurimi mai există și alte obiective turistice, locuri încărcate de istorie, care merită a fi vizitate. La acestea se poate ajunge cu auto personal sau cu mijloacele de transport în comun.

La numai 6 km de stațiunea Băile Govora, foarte interesant de vizitat, în opinia noastră, regăsim o manufactură, o afacere de familie, care lucrează firul de borangic după o tehnologie veche, din străbuni. Borangicul, firul natural de mătase ţesut cu măiestrie de larvele fluturelui Bombyx, bine hrănite cu frunze de dud, era nelipsit în trecut din gospodăriile ţărăneşti. În lada de zestre a oricărei fete de măritat se găsea marama şi cămaşa cu altiţă cusută cu fir subţire de borangic alb sau gălbui. Astăzi singurul loc din România în care se obţine mătase naturală, dar se şi ţese, se găseşte în judeţul Vâlcea, la Stoeneşti.

In gospodarie totul se face ca pe vremea bunicii. Viermii de mătase, aduşi la stadiul de ouă, sunt crescuţi cu grijă timp de 40 de zile până îşi fac propria „fabrică” de mătase, adică acea gogoaşe pe care viermele şi-o ţese în jurul lui. Apoi fiecare cocon este adunat şi deşirat pentru a obţine firul de borangic, care mai apoi va fi tors şiţesut la războaiele de lemn din atelierul propriu. Nimeni nu mai creşte viermi de mătase. Cel puţin de 20 de ani nici nu se mai ştie că există viermi de mătase…

Totul se lucrează manual. La final, din firele de mătase se nasc ii si rochii superbe, camasi de barbat, marame si esarfe, servetele si stergare. Foarte greu a fost, acum  aprox. 18 ani, să mai fie găsiți meșteri populari care să mai știe să  facă războaie de tesut manual.

Pe langa produsele din Borangic in atelier se gasesc o gama larga de produse traditionale romanesti confectionate manual: ii din panza de casa tesute manual, servetele si stergare de artizanat, fete de masa, traisti si traistute, braie si bete, zgardane si bratari, ornamente din canepa si panusi speciale pentru a le oferi cadou, Ii din panza topita pentru dama, fetite si baieti, si nu in ultimul rand vesminte preotesti din borangic sau din bumbac cu diverse motive traditionale.

Va invitam sa vedeti produsele și modul cum acestea sunt executate în magazinul propriu din Stoenesti, Valcea. Acces locație.

 

Dintre obiectivele turistice care se află la o distanță cuprinsă între minim 10 km și maxim 90 km de Băile Govora, vă recomandăm:

 

  • Muzeul Trovanților - muzeu în aer liber

    Cu 6 milioane de ani inaintea nasterii marelui sculptor Constantin Brancusi, natura isi crea, nu departe de locul lui natal, propriile „Domnisoare Pogany”. Li se spune trovanti, dar numele care s-a incetatenit in randul localnicilor este „pietre care cresc”.

    O lume de piatra

    In apropiere de drumul care leaga Ramnicu Valcea de Targu Jiu, in comuna valceana Costesti, natura a creat unele dintre cele mai surprinzatoare sculpturi de piatra. Forme bizare, milimetrice sau de dimensiunea unui om, continua sa iasa la iveala pe masura ce oamenii exploateaza nisipul din cariera. In jurul balatrucilor sau dorobantilor, cum ii mai numesc localnicii, s-a tesut un adevarat folclor: unii spun ca bolovanii ar avea origini supranaturale, altii ca ar fi marturii ale existentei unor civilizatii extraterestre superioare. Cert e ca nici oamenii de stiinta nu au reusit, pana acum, sa desluseasca in totalitate misterul formarii trovantilor, si tot ce pot face, deocamdata, este sa emita ipoteze pe care sa incerce sa le verifice in laborator. Ei sustin că formatiunile, numite in literatura de specialitate si concretiuni grezoase, ar avea peste 6 milioane de ani vechime si ar fi aparut datorita unor cimentari locale ale nisipului, posibil pe fondul unei activitati seismice.

    De lumea plina de mister a trovantilor se ocupa Asociatia Kogayon, care administreaza, la Costesti, singurul muzeu din lume dedicat trovantilor. Aici sunt expuse, in aer liber, pe o suprafata de un hectar, peste o suta de sculpturi ale naturii. Presedintele Asociatiei Kogayon, drd. Florin Stoican, povesteste ca „la Costeşti apar, pe un spatiu restrans, trovanti foarte diferiti ca forma, compozitie si marime”. Formatiunile valcene se abat usor de la regula generală: pe suprafata celor foarte mari „cresc”, parca, pietre mai mici. Trovantii de aici nu sunt insa singurii din tara. Astfel de pietre se gasesc si pe Dealul Feleacului (jud. Cluj), pe teritoriul satului Casolt (Sibiu), in Muntii Buzaului, dar si in Hasdat (Hunedoara). Scopul principalul al Rezervatiei Naturale Muzeul Trovantilor, spune drd. Florin Stoican, este protejarea acestor fomatiuni geologice: „In trecut, unii trovanti au fost folositi, probabil, si ca piatra de constructii. Acum, ei nu mai sunt in pericol. Exista legi care ne permit sa luam masuri”. De altfel, aproape jumatate din bugetul proiectului este folosit pentru a-i ajuta pe turisti sa inteleaga importanta protejarii acestor pietre.

     Trovantii, realmente „pietre care cresc”?

    Localnicii au parerile lor in privinta trovantilor, pe care ii numesc si „pietre vii”. Unii sustin cu tarie ca dupa o ploaie mai lunga din nisipul umed rasar mici trovanti, iar pietrele de dimensiuni mai mari efectiv cresc. Specialistii nu au confirmat acest mit: „In lumea minerala, numai cristalele cresc. Trovantii sunt, practic, o adunatura de pietricele de diferite marimi, de la submilimetrice, pana la centimetrice, legate intre ele printr-un ciment carbonatic. Adica, o gresie sau un conglomerat, in functie de dimensiunile pietricelelor”, sustine drd. Florin Stoican, in opinia caruia „povestea cu cresterea e nerealista. Putem spune, chiar, ca trovantii se micsoreaza, din cauza proceselor naturale de eroziune”.

    Coordonate GPS: 45.137429, 24.068828


  • Muzeul Memorial ”Nicolae Bălcescu”

    Memorialul Nicolae Balcescu, este un complex muzeal unde vizitatorii se întorc în timp pentru a “retrăi” clipe frumoase alături de unul dintre reprezentanţii de marcă ai generaţiei paşoptiste: Nicolae Bălcescu. În cele 11 încăperi ale conacului sunt organizate două expoziţii, una dedicată familiei – înaintaşi şi urmaşi – şi alta dedicată lui Nicolae Bălcescu. În afară de conacul construit în stil brâncovenesc cu influenţe gotice şi renaşcentiste, vizitatorii mai pot vedea biserica de lemn din Gâltofani, monument istoric strămutat aici în 1974, două expoziţii de artă contemporană – lucrări executate în cadrul taberelor de pictură organizate aici – şi parcul conacului.
    Oaspeţii pot participa la ateliere cultural-pedagogice, activităţi în cadrul cărora îmbină teoria cu practica.

    Personalitate marcantă a neamului românesc, Nicolae Bălcescu reprezintă un model de vieţuire şi comportament prin puterea sa de a se dărui şi de a sluji cu abnegaţie poporul căruia îi aparţinea. A străbătut întreaga Europă, din pusta maghiară până pe Tamisa, din biroul lui Lamartines de la Paris, pe malurile Bosforului în condiţiile vitrege ale secolului al XIX-lea, sacrificându-şi averea, sănătatea şi în cele din urmă hristica sa viaţă, la doar 33 de ani.

    Conacul are o structură arhitectonică ce îmbină stilul gotic cu cel brancovenesc, utilul cu armonia. Inaugurarea expoziţiei de bază, la 1968 a adus în reţeaua muzeală o instituţie de suflet care va înscrie împliniri de seamă în planul cercetării şi valorificării patrimoniului cultural naţional. În perioada 1968 – 1991 Muzeul Memorial „Nicolae Bălcescu” a funcţionat în subordinea Muzeului Judeţean Vâlcea. În 1991 muzeul primeste personalitate juridica proprie devenind Memorialul ,,Nicolae Balcescu,,.

    Astazi in interioarele Conacului Balcestilor este organizata expozitia de baza, structurata pe doua componente: primele patru sali zugravesc atmosfera boema din a doua jumatate a secolului al XIX-lea, urmatoarele patru, prin panouri si vitrine oglindesc marturii despre memoria lui Nicolae Balcescu.

    DESCHIS ZILNIC

    • Noiembrie – Martie: 8:00 – 16:00
    • Mai – Septembrie: 8:00 – 20:00
    • Aprilie si Octombrie: 8:00 – 18:00

    fax  Muzeul Memorial Nicolae Balcescu este situat in Valea Bălcească – Comuna Nicolae Bălcescu, Judeţul Vâlcea. Acces din localitatea Milcoiu pe E81 spre vest, apoi 5 km către localitatea Nicolae Bălcescu.

    INFORMATII CONTACT

    Coordonate GPS: 45.000640, 24.432728


  • Complexul Muzeal de la Măldărești

    Complexul Muzeal Maldaresti a fost organizat intr-un cadru natural pitoresc si reuneste Culele Greceanu, Duca, precum si Casa Memoriala I.G.Duca, toate fiind monumente deosebite ale arhitecturii romanesti, in care se impletesc armonios elemente taranesti din zona cu elemente ale unor constructii cu caracter de fortificatii. Pe aceste meleaguri, unde legenda se imbina cu istoria, Cula Greceanu isi are inceputurile in secolul al XVI-lea, cand Nan Paharnicul construieste un turn de aparare, iar nepotul sau, Tudor Maldar, adauga spre sfarsitul secolului al XVIII-lea, restul constructiei.

    In ceea ce priveste etimologia cuvantului „cula”, acesta deriva din turcescul „kule”, care desemneaza un turn, iar in spatiul romanesc defineste, prin extensie, o locuinta intarita in forma de turn, care are drept caracteristici principale un parter inalt, masiv, o scara interioara de acces spre etaj si retragerile succesive ale zidului in inaltime.

    Acest tip de constructie se afla raspandit in aria Peninsulei Balcanice, cu precadere in Serbia si Albania, dar si in Bulgaria. La noi el este caracteristic numai zonei invecinate spatiului balcanic, respectiv Olteniei si vestului Munteniei.

    Ridicate de boiernasi olteni, ca masura de aparare impotriva amenintarii incursiunilor pasalelor de la Vidin si Ada-Kaleh si cetelor de haiduci care se inmultisera ingrijorator, culele au dainuit pana in zilele noastre facand dovada rezistentei lor.

    CULA GRECEANU

    Cel mai vechi edificiu din cadrul acestui complex este Cula Greceanu, care a pastrat acest nume intrucat in timp a trecut prin zestre de la familia Maldarescu la familia Greceanu.

    Trecand peste legenda care atribuie construirea acestui edificiu unuia dintre capitanii lui Mihai Viteazul – Tudor Maldar – argumentele istorice dateaza constructia catre sfarsitul secolului al XVIII-lea cand ar fi fost fie recladita, fie ridicata din temelii de „jupan Gheorghe Maldarescu si jupanita ego Eva”.

    Sunt prezente cateva indicii ale stilului brancovenesc: ferestrele pivnitei lucrate in piatra traforata , cele doua cerdace cu arcade si boltile de penetrare din incaperea de la etajul I care intaresc aceste afirmatii.

    Accesul pentru vizitator se face pe o usa din stejar ferecata si continua cu o scara din lemn pana la etajul I. Zidul exterior al casei scarii este strapuns de doua guri de tragere pentru apararea intrarii.

    La etajul I, din pridvorul larg deschis spre miazazi, se intra intr-o incapere de dimensiuni reduse, de unde cu ajutorul unei scari mobile se putea ajunge in locul cel mai sigur in caz de primejdie, adevarata ascunzatoare a cladirii, de foarte mici dimensiuni si prevazuta doar cu o mica ferestruica.

    Tot la etajul I se mai afla o incapere, fosta camera de primire , din care se trece intr-o alta camera sustinuta de bolti, unde pictorita Olga Greceanu a imortalizat in fresca imagini din trecut, oferind posteritatii portretele celor din familia Maldarescu, luand ca model tabloul votiv al bisericii din apropiere.

    La etajul al II-lea se afla un frumos cerdac deschis prin arcade trilobate , iar in partea de nord se gasesc doua camere amenajate intr-o perioada recenta pe locul unde fusese candva un pod.

    Ca o particularitate a constructiei care o situeaza printre cele mai vechi de acest tip din tara, la Cula Greceanu pivnita nu comunica cu etajul. Aceasta prezinta avantajul ca, in caz de primejdie, restul ansamblului era izolat, dar si dezavantajul ca, fiind usor adancita in pamant, ferestrele si cerdacul de la etaj puteau fi mai usor accesibile raufacatorilor.

    Incepand din 1967, Cula Greceanu, restaurata, a fost deschisa publicului vizitator, iar in prezent expozitia de baza organizata in interior, incearca sa ilustreze, prin intermediul unor piese, atmosfera de la curtea unui boiernas oltean.

    CULA MALDARESCU (I.G. Duca)

    Impunatoare prin masivitatea zidurilor, cula a fost construita in anul 1812 de catre Gheorghita Maldarescu, chiar daca din inscriptia de pe peretele etajului se poate descifra 1827, acesta este anul executarii stucaturilor.

    Constructia de forma dreptunghiulara, cu un iesind in partea de vest este alcatuita din parter si doua etaje. Parterul prezinta caracteristicile culei, fiind prevazut cu o usa de acces din lemn de gorun masiv, comuna beciului si partii locuite a culei si cinci ferestruici inguste ce par niste metereze. Aici se vad stalpii enormi din lemn, care sustin grinzile masive. Remarcata pentru decorul deosebit de autentic, aceasta incapere a fost folosita foarte des in productiile cinematografice, aici turnandu-se filme de referinta ca : „Neinfricatii”, „Drumul Oaselor”, „Iancu Jianu – Haiducul”.

    Etajul I cuprinde o incapere mare, iatac si o sala, iar la etajul al II-lea doua odai, o incapere mai mica si un vast cerdac, al carui tavan este impartit in trei registre, avand fiecare la mijloc cate un motiv decorativ.

    Se poate observa varietatea si frumusetea sobelor cu gura de incarcare intr-o camera si soba in alta, cu modele diferite de la o incapere la alta si care sunt marturii vii ale artei unui mestesug de mult apus.

    In 1910 I.G.Duca, indragostit de pitorescul locului, inca de pe vremea cand fusese numit judecator la ocolul Horezu, afland ca cele doua constructii sunt nelocuite, cumpara si hotaraste sa-si construiasca in apropiere o modesta casa de vacanta. Tot el este si cel care, prin pasiunea lui pentru traditie si autentic, incearca sa amenajeze interiorul culei Maldarescu, intr-un mod cat mai original. Astfel, aflam ca la 1912 „pe tavanuri sunt spanzurate tot felul de candele de argint si caldarusi de arama din care atarna flori; pe pereti sunt insirate farfurii lucrate de tarani, icoane vechi adunate de pe la batranii satelor, prosoape, cruci, sfesnice cumparate de prin balciuri indepartate; pe jos si pe scaune sunt intinse intr-o neregula placuta tot felul de scoarte, laicere si covoare vechi.”

    Astazi, intrucat majoritatea acestor obiecte au disparut, se incearca organizarea unei expozitii permanente care sa pastreze in linii mari aceeasi tendinta de la inceputul secolului.

    CASA MEMORIALA I.G. DUCA

    Construita in 1912 de omul politic liberal I.G.Duca pentru a fi folosita drept casa de vacanta, actuala constructie reflecta prin dimensiuni si amenajare bunul gust si modestia unui om care, desi ajuns prim ministru, a reusit sa pastreze in tot ce a facut simtul masurii.

    I.G.Duca, om politic de o remarcabila valoare, teoretician al liberalismului si sustinator al ideii de progres, avea sa cunoasca una dintre cele mai spectaculoase si meritate cariere politice : deputat in parlament la 26 de ani, ministru la 38 de ani si prim ministru la 54 de ani.

    Nascut la 20 decembrie 1879, la Bucuresti a urmat clasele primare si primele doua clase de liceu in particular, dupa care a urmat Colegiul Clasic „Cantemir Voda”. Cursul superior il continua la Liceul „Sfantul Sava”, mentinandu-se intre fruntasi, asa cum avea sa-si aminteasca un vechi coleg si prieten Gala Galaction : „In toamna anului 1894, promotia mea de la Liceul „Sfantul Sava” intrase in clasa a V-a. De obicei aceasta clasa era un nod de cale ferata. Multi scolari de prin alte scoli debarcau la liceul nostru si luau trenul clasei a V-a. Intre noii sositi era si un baietandru mai mic si mai firav decat media colegilor, dar cu o infatisare mai deosebita. Era miop, purta ochelari, avea obraz fin si trandafiriu si sub ochelarii lui de miop niste scaparari de nestinsa curiozitate si de vie inteligenta. Nu ne-am imprietenit prea curand.

    El era un elev de o sarguinta si de o exactitate exemplara. S-a afirmat in 2-3 luni, fruntas printre fruntasi si a devenit stima colegilor si a profesorilor. Eu eram un fel de inger apostat…”

    In iunie 1897 isi ia bacalaureatul, iar in toamna aceluiasi an pleaca la Paris pentru studii universitare, inscriindu-se la Facultatea de Drept.

    Teza de doctorat, pe care studentul I.G.Duca a prezentat-o la Paris comisiei, „Societatile Cooperatiste din Romania”, a impus prin noutate, cat si prin maniera de abordare.

    Intors in tara, la recomandarea lui Ion I.C.Bratianu este numit ajutor de judecator la Ocolul Valcea, Plasa Horezu, la 20 decembrie 1902, exact in ziua in care implinea 23 de ani. Au urmat patru ani de activitate la Casa Centrala a Cooperatiei din Bucuresti in calitate de subdirector.

    Anul 1907 coincide cu momentul intrarii sale in viata politica in randul Partidului National Liberal, pe listele caruia candideaza pentru prima oara si este si ales ca deputat in Parlamentul Romaniei.

    Izbucnirea primului razboi mondial a marcat punctul de cotitura pentru activitatea politica a lui I.G.Duca, care devine Ministru al Instructiunii Publice si Culte, calitate care i-a permis sa ia parte la negocierile privind Tratatul de Alianta ce avea sa fie semnat cu Antanta.

    Dupa ce, la sfarsitul razboiului, timp de un an a fost Ministru al Agriculturii, in 1922 Partidul National Liberal i-a incredintat Ministerul Afacerilor Externe. In acelasi an a fost convocata, la Lausanne, la 20 noiembrie, o conferinta de pace cu Turcia, unde se punea din nou problema Stramtorilor.

    Cea mai importanta prevedere a acestui tratat, la care I.G.Duca si-a adus o contributie remarcabila, a fost recunoasterea frontierelor consacrata prin tratatele din 1919-1920.

    Dupa Instructiunile Publice si Culte, Agricultura – Domenii, Externe, a devenit in 1927 titularul Ministerului de Interne, insa pentru scurt timp. Moartea lui Ionel Bratianu, la putin timp dupa regele Ferdinand, a facut ca Partidul National Liberal sa-i incredinteze presedintia lui Vintila Bratianu intr-un moment dificil, cand liberalii isi incepeau o lunga si grea perioada de opozitie.

    Revenirea lui Carol al II-lea parea sa distruga tot capitalul politic al liberalilor, cu atat mai mult cu cat presedintele partidului luase atitudine ferma, iar I.G.Duca se solidarizeaza cu acesta, rostind celebra fraza „sa mi se usuce dreapta de i-o voi intinde aventurierului.”

    Figura proeminenta a vietii noastre publice, de o cinste exemplara, cu o inalta constiinta a raspunderii, o respingere organica a tot ceea ce insemna trafic al intereselor statului, I.G.Duca este numit, dupa moartea lui Vintila Bratianu, la 14 noiembrie 1933, de catre rege, sef al guvernului, care sub o aparenta impaciuitoare ascundea ideea razbunarii.

    Prilejul nu a intarziat sa apara. La 7 decembrie 1933, in sedinta de Cabinet, majoritatea guvernantilor, chemati sa-si dea votul pentru dizolvarea Miscarii Legionare, s-a opus. Procedura fireasca ar fi fost ca regele sa semneze un decret regal de dizolvare, insa el a refuzat trecand aceasta sarcina in competenta lui I.G. Duca, in calitate de prim ministru. Prin acest raspuns negativ, regele a deviat furia Legiunii asupra lui Duca, care-l facea raspunzator pentru toate hotararile guvernului.

    Consecintele nu au intarziat sa apara. In seara zilei de 29 decembrie 1933, pe cand se intorcea de la Peles, dupa o audienta la rege, la iesirea din gara Sinaia, I.G.Duca a fost asasinat de trei legionari. Respectandu-i-se dorinta testamentara si, asa cum reiese din registrul de la Cimitirul Belu, la 6 mai 1934, ramasitele pamantesti au fost aduse in judetul Valcea, aproape de Maldaresti, la biserica de la Ursani, unde se odihnesc si azi.

    Valcenii au incercat sa-i perpetueze amintirea ridicandu-i, un an mai tarziu, o statuie chiar in centrul orasului, pe locul unde se afla azi statuia lui Mircea cel Batran din parcul cu acelasi nume, iar bulevardul Calea lui Traian s-a numit intr-o vreme chiar bulevardul I.G.Duca. Se pare insa ca timpul a fost necrutator : in perioada venirii legionarilor la putere statuia a fost demolata, iar bulevardul si-a recapatat vechea denumire.

    Doar maldarestenii mai pastreaza, plini de nostalgie, amintirea celui pe care un mare istoric spaniol Francisco Veiga avea sa-l caracterizeze ca fiind „ ultimul zoon politikon al romanilor”.

    Program de vizitare:

    • program de vară: 10:00 – 18:00, luni închis
    • program de iarnă: 09:00 – 17:00, luni închis

    Adresa:

    Comuna Măldărești, județul Vâlcea
    Telefon: +4 0250 861 510

    Coordonate GPS: 45.119044, 24.002698


  • Ansamblul Sculptural Constantin Brâncuși de la Târgu Jiu

    Ansamblul sculptural Constantin Brâncuși de la Târgu Jiu, cunoscut și sub numele de Ansamblul monumental „Calea Eroilor” de la Târgu Jiu, este un omagiu adus eroilor căzuți în timpul Primului Război Mondial, proiectat și construit de Constantin Brâncuși. Cele patru componente sculpturale — Masa tăceriiAleea scaunelorPoarta sărutului și Coloana fără sfârșit — sunt dispuse pe aceeași axă, orientată de la apus spre răsărit, cu o lungime de 1275 m.

    Masa tăcerii, lucrată în calcar, reprezintă masa dinaintea confruntării cu bătălia la care urmează să participe combatanții. Timpul este dispus în clepsidrele-scaune care-l măsoară. Totul decurge în tăcere.

    Aleea scaunelor, compusă din două bănci de piatră și 30 scaune din piatră, pătrate (în formă de clepsidră) dispuse de o parte și de alta a aleii în grupuri de câte trei, fac legătura între grupul Mesei tăcerii și Poarta sărutului, situată spre est, la intrarea în parc. Realizată între 1937-1938.

    Poarta sărutului, construită din travertin, este poarta prin care se face trecerea spre o altă viață. Motivul sărutului, prezent pe stâlpii porții, ar putea fi interpretat și ca ochii care privesc spre interior.

    Coloana fără sfârșit, sau a „sacrificiului infinit”, considerată de către Sydnei Geist punctul de vârf al artei moderne, reprezintă un adevărat „testament spiritual” al artistului, un adevărat axis mundi, menit parcă să sprijine în veșnicie bolta cerului. Înaltă de 29,33 m, este constituită din 16 module (potrivit specialiștilor, sunt 15 întregi și încă unul amplasat jumătate jos, respectiv jumătate sus) romboidale din fontă.

    Ansamblul a fost inaugurat la data de 27 octombrie 1938.

    Din Calea Eroilor, în afară de sculpturile lui Brâncuși, face parte și biserica Sfinții Apostoli Petru și Pavel, inaugurată pe data de 7 noiembrie 1937, la aceeași dată cu Poarta Sărutului. Biserica se află pe axul Căii Eroilor, realizând o legătură între elementele ansamblului sculptural. A fost ridicată între 1927 și 1938 pe locul unei alte biserici ce data din anul 1777. Arhitecți au fost Ion Antonescu, Anghel Păunescu și Iulius Doppellreiter, iar pictura în stil neobizantin a fost executata în frescă de pictorul Iosif Keber. Este înscrisă în Lista monumentelor istorice din județul Gorj.

    În epoca zisă a realismului socialist, Brâncuși a fost contestat ca unul din reprezentanții formalismului burghez cosmopolit. Abia în 1964 a fost „redescoperit” în România ca un geniu național și, în consecință, ansamblul de la Târgu-Jiu a putut fi amenajat și îngrijit, după ce fusese lăsat în paragină un sfert de veac.

    Municipiul Târgu Jiu se află la aproximativ 90 km de Băile Govora, pe DN67.

    Coordonate GPS: 45.037411, 23.285355


  • Peșteri și chei

    PEȘTERA BISTRIȚA (SFÂNTUL GRIGORIE DECAPOLITUL)

    Situată la intersecţia paralelei de 45º10΄30΄΄ latitudine nordică cu meridianul de 24º02΄30΄΄ longitudine estică, în zona carstică a masivului Buila – Vânturariţa, peştera Sf.Grigorie Decapolitul se deschide către Cheile Bistriţei pe versantul vestic al interfluviului Bistriţa – Romani.

    Golul subteran, având o dezvoltare de cca 250 m, prezintă două deschideri: cea de acces, de 1,75 × 0,75 m şi respectiv de 12,00 × 10,5 cm, ambele cu orientare estică. Altitudinea absolută a cavităţii este de 750 m, iar cea relativă diferă, intrarea din amonte fiind de 44 m, iar cea din aval, folosită curent, la 60 m. Deşi lipsit de concreţiuni spectaculoase, interiorul peşterii se modelează interesant, cu felurite desene, forme de calcar, datorită depunerilor de carbonat de calciu în jurul unor corpuri străine.

    Peştera adăposteşte o foarte bogată faună cavernicolă, formată din specii de lilieci, dar şi din micile insecte care trăiesc în depozitele de guano : coleoptere, diptere, araneide etc., adaptate mediului biologic specific, cu o temperatură constantă în timpul anului de cca + 14º C şi cu o umiditate ridicată. Având o foarte mare importanţă biospeologică, peştera cunoscută şi sub numele de „Peştera Liliecilor”, prezintă cea mai estică apariţie de faună troglobiontă din Carpaţii Meridionali.

    Golul subteran, Peştera, are două deschideri: Intrarea în Peşteră cu de înălţimea 1,50m şi lăţimea de 0,80m şi respectiv Fereastra Peşterii cu înalţimea de 12,00m şi lăţimea de 10,50m.

    Intrarea în Peşteră se face printr-un culoar îngust şi scund de aproximativ 10m, acesta conduce în Galeria Principală, asemenea unei Săli spaţioase. Înaintea unei scări, la aproximativ 10m se află o Lespede suspendată de pe care se ajunge în Galeria Superioarăa peşterii de mici dimensiuni. Din Galeria Principală se urcă un prag şi se pătrunde în Culoarul Izvorului, în care se află un mic bazin ce acumulează apa de infiltraţie.

    Punctele de interes ale Peşterii Sfântului Grigorie Decapolitul sunt cele două biserici Ovidenia şi Sfinţii Arhangheli, construite de călugării Monastirii Bistriţa încă din secolul al XVI-lea.

    În direcţia vestică a Galeriei Pincipale se află culoarul care duce la Biserica Ovidenia. Tot din Galeria Principală o scară coboară spre est în Fereastra Peşterii unde este amplasată Biserica Sfinţii Arhangheli, la o distanţă de aproximativ  50m de la Biserica Ovidenia.

    Potrivit unei tradiţii consemnate de arhimandritul Chiriac Râmniceanul, Peştera Sfântului Grigorie a fost descoperită şi folosită înainte de zidirea Monastirii Bistriţa. A fost menţionată prima dată documentar în secolul al XVII-lea de către Mitropolitul Matei al Mirelor refugiat aici din egumenia Monastirii Dealu, datorită năvălirii în Ţara Românească a principelui Gabriel Bathory, la finele anului 1610. Ulterior a fost consemnată în numeroase documente, iar din 1796 a rămas o imagine a Peşterii realizată de către Dionisie Eclesiarhul.

    Primele date istorice au fost consemnate de cercetătorul Alexandru Odobescu care descifrează în 1860 incrispţia pisaniei Bisericii Sfinţii Arhangheli.

    Dacă din aceste secole se păstrează descrieri generale, în secolul XX creşte interesul oamenilor de ştiinţă şi cultură faţă de acest spaţiu încărcat de istorie şi spiritualitate. După înfiinţarea institutului de speoplogie din Cluj în anul 1920, savantul Emil Racoviţă şi colaboratorii săi cercetează ştiinţific Peştera iar în 1933 Virgil Drăghicescu descrie peştera, forma şi dimensiunea bisericilor.

    În anul 1934 protosinghelul Ilarion Cristea înaintează un raport Episcopiei Râmnicului prin care aduce la cunoştintă necesitatea asigurării protecţiei peşterii, care ”a fost şi este la discreţia tuturor”.

    La 20 ianuarie 1941 s-a format un Comitet de Restaurare a Bisericilor din Peşteră format din 5 ieromonahi (Teofil Niculescu, Exarh al Monastirilor din Oltenia; Ilarion Cristea, stareţul Bistriţei; Nicandru Neacşu, stareţ al Arnotei; Varnava Lasconi şi Inochentie Hăţiş de la Monastirea Bistriţa).

    Părintele Dumitru Bălaşa a sintetizat în 1957 toate rezultatele cercetărilor despre peşteră de până atunci. Când mănăstirea Bistrița a fost închisă conform decretului 410/1959, peşterea a trecut în administrarea Muzeului Judeţean Vâlcea şi a fost electrificat spaţiul subteran. În anul 1998 Peştera a revenit din nou  în grija Mănăstirii Bistriţa prin Hotărârea Consiliului Judeţean Vâlcea.

    Peștera se află situată la aproximativ 25 km de stațiunea Băile Govora, pe DN 67 și DJ646.

    Coordonate GPS: 45.191985, 24.040370

    PEȘTERA POLOVRAGI

    Peștera Polovragi se găsește în Munții Căpățâna, pe malul Oltețului, la o altitudine de 670 m și la 20 m înălțime față de talvegul râului, pe teritoriul comunei Polovragi între localitățile Horezu și Baia de Fier, județul Gorj, Oltenia, România.

    Pornind de la Mănăstirea Polovragi, cea care străjuiește ca o barieră capătul străzii principale aferentă comunei, îndrăznim să urcăm în chei, inițial de-a lungul Pădurii Polovragi, arie naturală protejată pentru castanul comestibil și vegetația de tip mediteranean. Ieșind din dreptul pădurii, malul abrupt din dreapta – Muntele Căpățânii și străjerul din stânga – Muntele Parâng, vestesc intrarea în Cheile Oltețului. Drumul forestier, de utilitate publică, urcă lin, paralel cu râul Olteț, care, din abisul albiei sale, desparte cei doi munți frați, săpând încă veritabile chei, cu pereți verticali, pe lungimea totală de 3 kilometri.

    După 200 – 300 metri de urcuș prin Cheile Oltețului, în dreapta, se deschide o poartă de dimensiuni impresionante, a cărei amenajare ne îndeamnă să intrăm. Recunoaștem numele: același Polovragi… Aflăm că, în conștiința localnicilor, se păstrează vie o credință conform căreia, liderul spiritual al geto-dacilor, Zalmoxe, ar fi locuit în Peștera Polovragi. Tot aici, vracii prelucrau o plantă rară, numită povragă, polvragă, sau polovragă, întrebuințată în popor ca remediu împotriva bolilor. Este posibil ca denumirea localității și implicit a peșterii și mănăstirii, să fie de origine dacică, cuprinzând în sine o criptogramă nedescifrată încă, despre vreo concepție a strămoșilor noștri referitoare la credința lor religioasă sau la practicile medicale atât de răspândite în viața lor. Această legendă este consemnată și de Alexandru Vlahuță în „România Pitorească”, 1901, prin descrierea zeului protector Zamolxe care îndemna poporul dac la luptă, pentru apărarea gliei strămoșești împotriva cotropitorilor, iar „stropii ce se preling și picură și azi din steiurile acestea sunt lacrimile lui”, care deplâng soarta poporului dac cucerit de romani.

    Într-adevăr, este o peșteră caldă și umedă (temperatură constantă – 9 grade și umiditate medie – 90%), care „plânge” cu picături din infiltrații, apă bogată fie în carbonat de calciu, fie în bioxid de siliciu, oxid de fier, etc., funcție de straturile pe care le străbate, le „spală” și le readuce, cu îndelungă răbdare, în propria-i excavație. În funcție de impuritățile pe care le transportă apa în galeria principală, aceasta își schimbă culoarea din aval către amonte, pe porțiuni care au căpătat, în timp, denumiri precum: Bolta însângerată, Camera Albă, Sala Divină.

    Cei 800 de metri de galerie vizitabilă (din cei peste 10 kilometri cartați de speologi din amonte către aval) reprezintă marea vărsare, iar poarta turistică este avalul, ceea ce explică dimensiunile impresionante de la intrare și, totodată, necesitatea opririi vizitării începând cu porțiunea inaccesibilă publicului larg. Primul sector al galeriei (aproximativ 400 m de la intrare) prezintă o încărcătură emoțională de excepție deoarece, fiind cea mai accesibilă porțiune, a fost de-a lungul timpului un refugiu al localnicilor: daci, vraci, călugări, fiecare având marcat cel puțin câte un simbol distinct. Astfel, Scaunului lui Zalmoxe îi corespunde la suprafață, după cca. 350 metri copertă de roci, fosta cetate dacică „Cetățuia”, cuptoarelor de ardere a plantei polvraga le corespunde rădăcina uriașă a plantei dispărute dar împietrită în tavanul peșterii drept mărturie, iar locul ascezei călugărilor ( 1505-1968) este marcat de o pictură realizată de către un călugăr, în tehnica negru de fum, reprezentând simbolul morții. Cronologia istorică se încheie cu Izvorul Speranțelor, un gur care nu seacă niciodată, din spatele căruia ne „privește” Maica Domnului cu Pruncul în brațe, poate cea de la mănăstirea vecină, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”.

    Începând cu sectorul al doilea, Sectorul Ogivelor, poziționat între Culoarul Stâlpilor și Culoarul Sufocant, peștera devine tot mai interesantă din punct de vedere geomorfologic: dantelării de țurțuri stalactitici, coloane intermediare, domuri, pâlcuri de stalagmite, bazine adânci, scurgeri parietale argiloase, ocru de peșteră, etc., unele dintre forme căpătând chiar denumiri grație spectaculozității lor.

    Peștera se află situată la aproximativ 50 km de stațiunea Băile Govora, pe DN 67 și DJ665.

    Coordonate GPS: 45.200237, 23.783491

    PEȘTERA MUIERILOR

    Peștera Muierilor (sau Peștera Muierii) se află în comuna Baia de Fier, Județul Gorj, pe teritoriul Depresiunii Getice a Olteniei. Peștera a fost sculptată în calcarele mezozoice de pe marginea sudică a Masivului Parâng, de către râul Galbenul. Cu o istorie foarte bogata, peștera în timpuri străvechi a adăpostit în timpul războaielor, când bărbații plecau la lupte, foarte mulți copii și femei, de unde i se trage și numele. Este prima peșteră electrificată din România.

    Peștera are o lungime de aproximativ 7.000 de metri dispusă în 4 niveluri. Nivelul inferior constituie rezervația speologica împartita in doua sectoare: sectorul de nord (1.500m) și sectorul de sud (880m). La 40 de metri inălțime se afla etajul superior amenajat pentru turiști cu o lungime de 573 m, ajunge până la lungimea de 1.228 de metri o rețea de diverticule foarte greu accesibilă,dar se incearca sa se faca astfel incat accesibilitatea sa fie mult mai mare si mai usoara.

    Adevaratele atracții ale peșterii sunt Domul Mic, care are un aspect asemănător unei cupole gotice format prin precipitarea milenară a calcitei. Celelalte încaperii sunt Sala AltaruluiValul AltaruluiAmvonulCandelabrul Mare și imaginea Stâncii Insângerate denumită datorită scurgerilor oxidului de fier. În Cupola inaltă de 17 m întâlnim o colonie de lilieci.

    Alte câteva atracții sunt Vălul MuieriiBazinele MariCascadele împietrite, Dantela de PiatrăPoartaSala cu GuanoSala Turcului. În Galeria Urșilor a fost găsit un adevărat cimitir de resturi scheletice de urși, lei, hiene, vulpi, lupi, capre sălbatice și mistreți. În Sala Musteriana au fost descoperite foarte multe obiecte aparținând culturilor cu mult înaintea erei noastre. De asemenea, în 1952 au fost descoperite și fragmente de oase provenind, foarte probabil, de la trei indivizi diferiți. Fragmentele de craniu aparținând unui individ de sex feminin au fost recent datate de către cercetători ca având o vechime de aproximativ 30.000 ani.

    În Peștera Muierilor s-au descoperit urși de cavernă complet pietrificați.

    Peștera se află situată la aproximativ 52 km de stațiunea Băile Govora, pe DN 67 și DJ665.

    Coordonate GPS: 45.192135, 23.753690

    CHEILE BISTRIȚEI

    Cheile Bistriţei (1200m lungime) se afla in apropierea localitatii Costesti si sunt cele mai înguste chei în calcare din România fiind declarate rezervaţie naturală. Drumul forestier prin cheile Bistriţei urcă la izvoarele Bistriţei în Munţii Căpăţânii sub vârful Zmeuratului cu o înălţime de 1938 m.

    Bistriţa, râu prizonier al Munţilor Căpăţânii, s-a chinuit să evadeze din strânsoarea versanţilor Buila-Vânturariţa, iar reuşita a fost unul dintre cele mai frumoase defilee din România — cascade, pietre sfărâmate, peşteri, vâltori.

    Accesul spre chei se face pe langa Manastirea Bistrita, de pe drumul judetean Costesti-Bistrita. Pe langa relieful sapat de rau in calcarele munilor Arnota, un punct de atractie il constituie cele 22 de pesteri, dintre care cele mai cunoscute sunt Pestera Ursilor si Pestera Liliecilor. Intrarea in chei este marcata de crucea de piatra de circa 5m sculptata in basorelief.

    Intrarea în chei se face prin două poduri, sau mai exact, până la precipitaţiile din 2014, erau două, acum a rămas doar cel auto. Cel de-al doilea este Podul Regal, pe care Bistriţa, în lupta ei cu zidul de calcar al Builei, l-a smuls de pe poziţii.

    Aşadar la picioarele podului nou de pe drumul forestier ce străbate Cheile Bistriţei turistul poate vedea azi urmele unui pod care traversa râul, iar la capătul celălalt se oprea în peretele vertical al versantului, după care pe o alee din piatră turiştii puteau înainta până la jumătatea cheilor. Acest pod este consemnat în Lista monumentelor istorice cu numele de “Podul Reginei Maria”, împreună cu două cruci săpate în calcarul muntelui. Este numit aşa pentru că regina îl îndrăgea în mod deosebit.

    Peste 450 de specii de plante se regasesc in vegetatia specifica a cheilor Bistritei.

    Cheile Bistriței se află la aproximativ 25 km de stațiunea Băile Govora, pe DN 67 și DJ646.

    Coordonate GPS: 45.189808, 24.040153

0Shares
 
Skip to content